Până pe la zero grade mănuşile pot fi în foarte multe feluri: haioase, elegante, discrete, mulate, brodate, fiţoase, din dantele, cu buline, cu degete la vedere.
Sub zero grade mănuşile nu mai sunt accesoriu fashionistic, devin o necesitate şi o realitate în care mofturile nu mai sunt bine-venite. Unul dintre scuturile esenţiale împortiva dârdâielor (la un loc cu rudele lor şosetele) mănuşile trebuie să ţină departe de sensibile noastre extremităţi frigul şi cei doi mari duşmai ai corpurilor umane expuse la geruri şi viforuri: umezeala şi vântul. Pentru cei mai puţin rezistenţi la frig mănuşile cu un deget devin un aliat de nădejde. Cei mai curajoşi sau oamenii care vor să-şi pătreze cât de cât dexteritatea vor alege însă mănuşile cu cinci degete.
Esenţiale pentru o mănuşă călduroasă sunt tocmai detaliile: minim două starturi, o lungime suficintă încât pielea să nu fie expusă la frig între punctul terminus la mănuşii şi mânecile hainelor, materiale inteligente (fie sintetice special concepute pentru frig extrem fie lână sau amestecuri de lână cu fibre sintetice) şi mai ales impermeabilitatea şi ţesătura densă care să ţină vântul departe de epidermă.
Pentru frig extrem
O mănuşă rezistentă pe durată lungă la geruri năspraznice trebuie să aibă trei straturi: o căptuşeală care să absoarbă şi stocheze transpiraţia, un strat intermediar desoebit de călduros (de preferinţă materiale sintetice special concepute pentru frig extrem) şi un strat exterior rezistent la apă. Cele mai indicate sunt mănuşile cu un singur deget. Oricum, o mănusă suficient de groasă chiar şi cu spaţiu individual pentru fiecare deget reduce mult din dexteritate, deci alegerea este între extrem de puţină şi foarte puţină precizie manuală. Esenţiale sunt stratul exterior (materialele impermeabile sunt de obicei şi un scut împotriva vântului) şi cusăturile atent executate şi rezistente.
Istorie
Mănuşile le-au inventat strămoşii noştri din paleolitic. Pe atunci erau pungi din piele care protejau mâinile de riscurile ciolplitului în piatră. Mai târziu Tuntakamon a fost înmormântat cu o pereche de mănuşi cu degete suspect de moderne. Cam tot pe atunci în Creta tinerii boxau cu benzi de piele înfăşurate în jurul pumnilor. Mănuşile de box le-au preluat ulterior şi grecii şi romanii. Care au recurs însă la mănuşi de unică folosinţă pentru a manevra mâncărurile la banchetele lor orgiastice.
Evul mediu le-a introdus ca element ritual pentru slujbele catolice dar le-a considerat prea vulgare pentru a permite călugăriţelor să le poarte pentru a se apăra de frig. Cavalerii au purat mănuşi metalice în completarea armurilor de cruciade şi turninuri. Caterina de Medici şi Elizabeta le-au impus, ornate cu danteluri şi biju-uri la curţile regale ale Europei. În ţările de jos tăranii au inventat mănuşile cu trei degete. Care au dispărut rapid, nefiind chiar parctice sau comode. Mănuşile "de operă", lungi până peste cot au apărut în timpul domneiei lui Napoleon şi au dominat întreg secolul XIX, fiind un accesoriu de nelipsit pentru ţinuta unei doamne din înalta societate.
Orașul cere părerea ta. E foarte ușor să te înregistrezi.